„România, încotro?” nu mai este demult o întrebare retorică. A devenit un strigăt care se aude în casele reci ale bătrânilor ce numără fiecare leu înainte de a porni caloriferul, în bucătăriile unde părinții se întreabă ce mai pot pune pe masă copiilor, în satele unde pensia și alocația sunt adesea singurele venituri. Trăim vremuri grele, iar tristețea lor nu mai poate fi ascunsă sub discursuri politice sau promisiuni deșarte.
Într-o țară care se laudă cu creștere economică, cu fonduri europene și cu „stabilitate”, realitatea de la firul ierbii este crudă, prețurile la alimente au explodat, facturile au devenit o povară insuportabilă, iar birurile cresc mai repede decât salariile. Pentru mulți români, supraviețuirea a ajuns un exercițiu zilnic de umilință și renunțare.
Este revoltător că statul pare mai preocupat de imagine, de jocuri politice și de ajutoare externe, în timp ce propriii cetățeni sunt lăsați să se descurce singuri. Solidaritatea este un principiu nobil, dar ea nu poate fi construită pe spatele celor care nu mai au nimic. Cum putem vorbi despre generozitate când bătrânii noștri mor de frig, iar copiii se culcă flămânzi?
„Bună țară, rea croială
Mama ei de rânduială.
Aia hoți, ăștia hoți,
Mama lor la toți.
Vin ai noștri, pleacă ai noștri
Noi râmînem tot ca proștii.
Ăia hoți, ăștia hoți,
Mama lor la toți…”
Cântecul lui Victor Socaciu, compus cu ani în urmă, al cărui refren aparține lui Constantin Tănase, sună astăzi ca o radiografie dureroasă a prezentului.
România pare prinsă într-un cerc vicios: conducători rupți de realitate, politici făcute fără empatie și o populație tot mai sărăcită, obosită, dezamăgită. Lipsa unei viziuni pe termen lung, a unei minime decențe sociale, transformă speranța într-un lux. Iar când speranța dispare, rămâne doar furia sau resemnarea.
Încotro mergem? O țară în care copiii cresc în lipsuri și bătrânii sunt abandonați este o țară care își pierde viitorul și respectul de sine. Conducerea nu ar trebui să fie un privilegiu, ci o responsabilitate. Iar această responsabilitate începe cu grija față de cei mai vulnerabili.
România nu duce lipsă de resurse, ci de bună-credință, competență și voință reală de a pune omul înaintea altor interese. Până când acest lucru nu se va schimba, fiecare scumpire, fiecare copil flămând și fiecare bătrân care îngheață în casă ne vor aminti cât de departe am ajuns de ideea de țară care își ocrotește oamenii.
Foto cu caracter ilustrativ
Sursa foto: pixabay.com
