Uităm. Uităm mult, uităm des, uităm repede. Și poate că cea mai tristă parte este că uităm selectiv: uităm atât binele care ar merita să fie păstrat, cât și răul care ar trebui să ne fie lecție.
Trăim într-un ritm care nu mai permite sedimentarea experiențelor. Emoția trece în câteva ore, indignarea durează cât un titlu de ziar, iar admirația se consumă într-un scroll pe rețelele sociale. În loc să cultivăm memoria, cultivăm senzația de moment.
Uităm binele prea repede, uităm răul la fel de ușor
Omul care ajută, care construiește, este aplaudat o vreme, apoi se pierde în zgomotul lumii. Lumina lui, oricât de caldă, devine insignifiantă în fluxul continuu al spectacolului cotidian. Oamenii nu mai au răbdare să-și amintească meritele celor care chiar schimbă ceva. Dar și mai periculoasă este uitarea răului. Pentru că atunci când uităm greșelile, corupția, lipsa de moralitate sau nedreptățile care ne-au afectat cândva, le lăsăm spațiu să reapară. Istoria nu se repetă pentru că ar avea vreo obsesie cu noi; se repetă pentru că noi nu ne obosim să o ținem minte.
Oamenii care au greșit grav pot reveni în scenă cu o imagine nouă, o vorbă frumoasă sau o inițiativă care dă bine în fotografii. Mulțimea îi primește adesea cu brațele deschise, de parcă trecutul lor s-ar fi evaporat. Este suficient un „cojoc de oaie”, pentru ca lupul să fie privit cu simpatie.
Și totuși, de ce uităm? Pentru că e mai comod. Pentru că memoria cere efort. Pentru că adevărul e greu, dar aparența e ușoară. În loc să evaluăm caracterul, ne lăsăm cuceriți de poveste. Eu cred că fără memorie, nu putem construi în mod sănătos viitorul. Avem nevoie să ne amintim binele pentru a-l susține. Avem nevoie să ne amintim răul pentru a nu-l repeta. A ne aminti nu înseamnă a judeca etern, ci a învăța.
Sursa foto: pixabay.com
